Tăiam zăpada cu tălpile fierbinţi
ca acum,
da, era o noapte ca aceasta peste cetate.
Mă aşezasem la sânul nopţii,
cercetând imensul
şi m-am prins de lumină.
Zborul îmi vorbea şi am descoperit
atunci
nemurirea în noi.
Râdeam cu poftă, râdeam în cascade,
îmi burniţase bucurie pe gulerul de la sacou,
mirosea a sărat
precum marea...
Când am decis să mă îndrept spre crepuscul,
într-o aşchie de lună care apune,
m-am mai privit încă odată
să fiu sigur
că nu am cicatricile vieţii pe trup,
dar am rămas fără glas
când am văzut că sunt îndrăgostit...
Mi-a trântit iubirea
o aripă peste ochi,
era momentul...
Nu ştiu !
Ninge...
