Când eram copil priveam norii...
îmi lipeam pleoapa de cer şi miroseam albastrul…
plutind dincolo de amurg.
Învăţasem să zbor cu păsările spre miază-noapte...
aceasta era averea mea !
Viaţa... era jocul meu de-a amintirile...
şi aşa păşeam în ritm de Iubire printre lumini...
Mă ciocneam de oameni ca de aripi...
Iubeam ! !
Acum pentru ce ridicăm privirea atunci când rămânem
doar noi,
dincolo de prezent, acolo unde cuvintele mor ?
Quand on a que l’amour... spunea Jacques Brel...
vom şti să oferim o rugăciune lumii întregi.
Rugăciunea mea este muzica, viaţa mea este muzica,
ce-mi mai rămâne ?
Non e possibile di avere fra le braccia tanta felicita...
Poate, într-adevăr nu este posibil
să ai în braţele tale atâta fericire...
