Cât de straniu această tristeţe
îmi nelinişteşte fiinţa...
Într-o zi te îmbeţi de crepuscul,
în următoarea mori răstignit pe braţele Destinului...
doar cadavrele aripilor mai rămân din scheletul Zborului
tău...
Cât din noi mai rămâne în ceilalţi...
Ce repede trec oamenii...
parcă ieri se bucurau de primul sărut...
de primul succes profesional...
de cei bătrâni pe care-i sărbătoreau cu platină...
nu mai rămân decât visele...
M-am născut [ se pare ] pentru a fi VISĂTOR !
În lumea mea doar iubirile îşi găsesc locul !
Pentru ce ar trebui să trăim noapte de noapte...
Unde sunt lucrurile pe care trebuie să le purtăm în noi ?
Din ce sunt făcute amintirile ?
Oare citeşte cineva aceste rânduri...
Rămân... cu mine, cu noaptea, cu...
luminile oraşului !
Nu-mi mai trebuie nimic... nici viaţă, nici…
