Nu am înţeles niciodată tăcerea...
mă obişnuisem de copil într-un adevărat bazar
codat de viaţă în spaţiile în care ne desfăşurăm
existenţa...
Mă regăsesc însă de multe ori în faţa unui obiect vechi
de familie sau în faţa unui tablou în tăcere !
Parcă aş şterge cu tăcerea praful de pe amintiri
ca de pe ceainicul străbunicii...
Aud şi acum: ”...atât rămân, amintirile” !
Amintirile atât... atât din acest pas
între “a te naşte” şi “a muri” !
Mersul desculţ prin iarbă,
dansurile în nisipul de lângă mare
după miezul nopţii, sărutul...
lângă ruinile cetăţii, privind luminile oraşului,
cerul în nesfârşitul albastru
care-ţi cotropeşte fiinţa în după-amiezile de vară...
timpul – ieri eram copil, acum însă
mă îndrept spre polul opus.
Parcă a trecut o clipă...
Atât rămân... cu amintiri !
Atât !
