Poemele în proză, rebele, pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare.
Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete, într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane, venite dintr-o educație culturală de tip tradițional, solid construită pe lecturi, muzică și artă clasică, îmbogățită de experiențele copilului precoce și ale tânărului supradotat, hipersensibil, deșirat între iubire și revoltă.
E greu de ajuns la prospețimea expresiei trairilor acestui enfant prodige care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE şi LUME.
Și o face dilematic, mereu dihotomic, pendulând între lumină/întuneric, zi/noapte, vis/realitate, viață/moarte, teluric/celest.
Iubirea este singură într-o relație directă cu poetul. În jurul iubirii se construiesc ființa poetului, timpul și istoria, toate anotimpurile, artele și spațiile geografice, într-o cromatică dominată de albastru.
Verbul „a fi”, la toate timpurile, modurile și persoanele, semnifică, de fapt, cautarea, incertitudinea, oscilațiile benefice între SINE și CELĂLALT.
Destinul, Demiurg și Zeii sînt invocați dintr-o nevoie de stabilitate și pace pe care poetul e departe de a le regăsi: e prea tânăr pentru a fi înțelept, e prea proaspăt pentru a recurge la artificii, e prea talentat pentru a minți.
Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Titlurile din volum indică, de altfel, o mișcare de căutare neîntreruptă. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele au forță carteziană.
Placheta de versuri e o formă de marturisire, de spovedanie pe care poetul o face cu gândul la Celălalt.
Manifestare a unor neîmpliniri și năzuințe, poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității.
Un prea-plin de trăiri se transformă în expresie poetică.
Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete, într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane, venite dintr-o educație culturală de tip tradițional, solid construită pe lecturi, muzică și artă clasică, îmbogățită de experiențele copilului precoce și ale tânărului supradotat, hipersensibil, deșirat între iubire și revoltă.
E greu de ajuns la prospețimea expresiei trairilor acestui enfant prodige care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE şi LUME.
Și o face dilematic, mereu dihotomic, pendulând între lumină/întuneric, zi/noapte, vis/realitate, viață/moarte, teluric/celest.
Iubirea este singură într-o relație directă cu poetul. În jurul iubirii se construiesc ființa poetului, timpul și istoria, toate anotimpurile, artele și spațiile geografice, într-o cromatică dominată de albastru.
Verbul „a fi”, la toate timpurile, modurile și persoanele, semnifică, de fapt, cautarea, incertitudinea, oscilațiile benefice între SINE și CELĂLALT.
Destinul, Demiurg și Zeii sînt invocați dintr-o nevoie de stabilitate și pace pe care poetul e departe de a le regăsi: e prea tânăr pentru a fi înțelept, e prea proaspăt pentru a recurge la artificii, e prea talentat pentru a minți.
Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Titlurile din volum indică, de altfel, o mișcare de căutare neîntreruptă. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele au forță carteziană.
Placheta de versuri e o formă de marturisire, de spovedanie pe care poetul o face cu gândul la Celălalt.
Manifestare a unor neîmpliniri și năzuințe, poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității.
Un prea-plin de trăiri se transformă în expresie poetică.
Sanda-Maria ARDELEANU
