Departe de a fi un volum al dibuirilor (în plan de idei, sentimente şi preconcepţii ca şi în acela al expresiei artistice care le-ar da curs) – situaţie obişnuită pentru un debutant –, volumul Extaz al tânărului poet Andras Chiriliuc se impune prin o impresionantă unitate. El rezumă în nu prea multe poezii, cu sinceritatea şi fervoarea vârstei unice, starea de spirit, specifică şi definitorie nu numai pentru configuraţia spirituală şi sufletească a unui personaj ci, cred, în multe privinţe şi cea a unei generaţii – cea actuală.
Este o generaţie care trăind într-o epocă în care idealurile devenind incerte şi valorile nesigure, chiar confuze, epocă în care idolii (falşi) s-au prăbuşit de tot iar alţii nu prea au şansa credibilităţii, individul, în plină tranziţie, se repliază şi refugiază în viaţa-i personală, într-o semnificativă mutaţie dintr-un exterior al alienării, în universul dimensiunilor sale interioare.
Cu semnul, neliniştitor, al întrebării, în faţă, această generaţie trăieşte efortul de a se cunoaşte pe sine, este nerăbdătoare de a şti ce vrea şi a se maturiza chiar înainte de vreme. Ea nu mai vrea să substituie unor comandamente străine – sentimentele şi aspiraţiile lor proprii; destule generaţii, anterioare, unele chiar strălucite, au trăit dezastrul înşelării...
Apelul aproape exclusiv la eul propriu se constituie firesc şi nu este totuşi o noutate; de câte ori individul nu a ajuns, de-a lungul epocilor istorice, la concluzia lui Vauvenargues după care Marile gânduri vin din inimă (Les grandes pensées viennes du coeur).
Poeziile lui A. Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi.
Pornind de la un uneori ascuns sentiment al frustrării (Păcat de noi. Unde vom trăi? Unde ne vom zbate între lumină... între lumină şi noapte?), autorul îşi descoperă, în singurătatea dialogului cu sine însuşi, un sens al propriei lui existenţe; el va pendula (sau se va identifica cu ambele) între Eros şi Viaţă. Este forma unei eterne iubiri deconspirând şi clarificând adevărurile pe care le-am căutat toată viaţa. Relevând înţelesuri particulare ale Erosului – realitate străveche dar, de fiecare dată atât de insolită la nivelul unui nou individ şi unei noi generaţii, autorul îl integrează însuşi sensului existenţei sale. Vechiului adagiu al antichităţii clasice mediteraneene a fi înseamnă un mod de a acţiona i se substituie, de altfel, asociativ, un altul: a fi înseamnă Eros şi trăire (De-atâta iubire, mirosea a viaţă!) De aici şi fireasca concluzie a ideii de nemurire (Ne naştem, iubim şi nu mai murim).
Este o altă ipostază a existenţei succedând sau evoluând în paralel cu cea, străveche, a lui homo faber – mândru de realizările mâinilor şi iscusinţei sale, realizări izvorâte din nevoie, ambiţie dar şi din teama extincţiei totale a memoriei individuale sau colective... Simţim în poezia tânărului poet freamătul şi patosul tragic al găsirii unui sens existenţial. Pe undeva, nu prea îndepărtatul existenţialism din prima jumătate a secolului (recent) trecut îşi retrăieşte o actuală, plastică întruchipare, într-un alt context cronologic, în treacăt fie spus nu mai puţin tensionat decât cel care l-a generat pe primul...
Viaţa înseamnă trăire şi eros – entităţi majore, necantonând limitativ doar la vechiul sens al relaţiei între cele două sexe.
Extins într-un univers miraculos şi fără sfârşit, autorul are totuşi un stabil reper – Suceava – loc de baştină sau al adopţiei ulterioare. Oraşul în sine, străjuit de veacuri de măreţele ruine ale cetăţii, care de şase secole n-a dus lipsă de evocatori, devine în versurile poetului, printr-o inedită metaforă, o catedrală a veacurilor, o nimfă care-i ţine în braţele ei Iubirea / precum Maria în Pieta a lui Michelangelo... Este locul în care poetul mărturiseşte: am privit întâia oară lumea / şi am gustat miracolul existenţei, a coborât în hăurile fără capăt ale propriului său interior sufletesc dar, la fel ca şi romanticii germani de acum două secole, a evadat în nopţile de vis spre tăriile cosmosului.
Aspiraţia permanentă spre Eros se învecinează celei către universul fără sfârşit al spaţiilor celeste.
Eroul liric depăşeşte ipostaza poetică mai veche a contemplaţiei bolţii înstelate, trăind sentimentul unei aşteptate, apropiate evadări. Există un sentiment sideral pătruns de dorul unei permanente elansări spre un tărâm nepătruns care-l cheamă, necunoscut şi cerându-se stăpânit. Extinsă cosmic, evaziunea romantică în spaţiu şi timp găseşte o nouă audienţă şi o nouă evaluare. Viziunea cosmică adaugă poeziei o altă coordonată, restructurând sensurile. Vechile noţiuni capătă alte dimensiuni. Noaptea, luminile din depărtări, umbra, albastrul sunt încărcate simbolic, pătrunse de această chemare cosmică...
Şi îndărătul tuturor este omul, acel om făcut după chipul şi asemănarea supremului Creator. Idee de om se înalţă dincolo de fruntariile cunoscute. Este firesc ca autorul, care declarând L-am căutat pe Dumnezeu şi l-am descoperit în oameni, să mulţumească acestuia, că l-a făcut om... Să apreciem aspectul ca pe un reper, elevat, al umanismului zilelor noastre.
Pentru aceasta, dar şi pentru multiplele-i alte activităţi, să-l salutăm pe autor ca pe un tânăr de Mâine.
Gheorghe MACARIE
